Spitalul Clinic, cunoscut și sub denumirea de Spiridonia, reprezintă prima instituție medicală din Moldova. Inițiatorul fondării acestui spital a fost Ștefan Boisie, un boier cu idei progresiste, care, între anii 1752-1758, a construit mănăstirea Sf. Spiridon și câteva bolnițe destinate îngrijirii bolnavilor în proximitatea bisericii.
Mănăstirea a ocupat un spațiu rezultat din unificarea mai multor proprietăți private, delimitate de un zid de incintă, probabil construit înainte de 1770, când autoritățile ruse au transformat mănăstirea într-un punct fortificat.
La 1 mai 1756, domnitorul Constantin Racoviță a oficializat recunoașterea spitalului. Fondurile acestuia au crescut constant prin contribuțiile donatorilor din întreaga Moldova, facilitând extinderea spațiului spitalului. Aceasta s-a realizat prin achiziționarea altor proprietăți din afara zidului de incintă, extinderea spitalului acoperind o suprafață vastă care include și casa Stratulat, în picioare și astăzi, utilizată ca pavilion spitalicesc (pavilionul de radiologie).
Începând cu anul 1756, instituția a coordonat și furnizat întreaga asistență medicală din Moldova. În secolul al XIX-lea, a instituit prima unitate în țară pentru îngrijirea mamei și copilului, a înființat un spital psihiatric și un azil pentru bătrâni. De asemenea, a pus la dispoziția Ministerului Învățământului Public baza clinică necesară pentru înființarea învățământului medical universitar, realizată în 1879 prin înființarea Facultății de Medicină la Iași.
Asistența medicală de stat a fost instituită doar în anul 1880.
În curtea spitalului se găsește biserica Sf. Spiridon, construită în 1807 de către Mihail Grigorie Sturza, înlocuind biserica lui Ștefan Boisie din secolul al XVIII-lea, grav afectată de cutremurul din 14 octombrie 1802 și demolată în consecință.
Clădirea, simetric compusă în raport cu o axă longitudinală, are un volum impunător, cu o singură navă înconjurată pe latura auditivă de două anexe mici și înguste. Nava este încununată în mijloc de o turlă octogonală masivă, sprijinită lateral pe pereții exteriori și intern pe două arce duble.
Elementele decorative ale bisericii evidențiază influențe rusești.
În interiorul bisericii se află mormântul domnului Grigore Ghica și o piatră funerară din 1829, cu o inscripție neobișnuită în versuri grecești, traduse astfel:
"Jertfă, vai, a medicilor, s-a odihnit sub această piatră Scarlat Ghica, fiul lui Grigore."
La intrarea în curtea spitalului se înalță turnul clopotniță construit în 1786, reconstruit în 1807-1808 și reparat în 1862 (conform datei inscripționate deasupra porții), dobândind astfel aspectul actual.
Turnul este alcătuit dintr-un ansamblu de trei secțiuni suprapuse. Prima parte, inferioară, în care se găsește poarta boltită de la intrare, se prezintă ca un masiv bloc cubic de piatră netencuită, cu ferestre mici dispuse în cruce și etajate pe laturile sale (acest bloc datează din construcția din 1786). Urmează camera clopotelor, amplasată deasupra, mai subțire și cu o bază pătrată, cu deschideri arcuite pe fiecare față, prelucrate în stilul baroc rus. Partea superioară a clădirii are un acoperiș în formă de căciulă (culion), preluat din arhitectura bisericească rusă, acoperind etajul imediat inferior.
Turnul a funcționat ca intrare în incinta mănăstirii, fiind delimitat de două fântâni publice construite în timpul domniei lui Al. Ghica.
Deasupra acestora, fiecare fântână poartă o inscripție în limba turcă cu următorul text: "Sub domnia lui Ghica Bey, fiu a lui Alexandru, binefăcător care a stăpânit cu dreptate, a izvorât în Moldova această apă care curge limpede și curată. Acei cărora le este sete se mulțumesc văzând această fântână cu două țevi, din care curge ca și din ochi de amanți, și care vor pomeni că Grigore Bey a făcut fericit orașul Iași, aducând această apă dulce ca mierea, 1765".
Inițial, până în 1909, când s-au finalizat lucrările pentru alimentarea orașului cu apă din izvoarele de la Timișești, apa reprezenta un aspect de care comunitatea nu se putea mândri. Fântânile alimentate din straturile acvifere locale furnizau doar apă sărată, potrivită doar pentru uz industrial sau casnic, dar nu pentru consum. Apa Bahluiului nu era potabilă și nu putea fi utilizată pentru alimentarea cu apă.
Colectată din surse cu un debit redus, distribuită prin câteva fântâni publice, dintre care doar câteva au supraviețuit până în prezent, apa nu ajungea în gospodării decât prin intermediul vânzătorilor ambulanți de apă, numiți și aparitori. Acești oameni, săraci și foarte săraci, purtau o povară grea de dimineața până seara. Cele două coșuri, cu un conținut de cel puțin treizeci de kilograme fiecare, atârnau de un aparat susținut pe umerii și gâtul purtătorului, cunoscut sub numele de jug. Unii aparitori purtau această sarcină pe cobilițe, dar numărul lor era întotdeauna redus. Chiar și atunci când instituția aparitorilor a trebuit să fie desființată, cei care purtau jugul au simțit lipsa și au plâns pierderea acestuia.
Sursa: Municipiul Iași și împrejurimi (Ministerul Turismului, 1980)
