Despre Mănăstire se povestește că la 1672 spătarul Mihail Cantacuzino prigonit de Domnul Țării Românești, Grigore Ghica, fuge călare din București urmărit de poteră și pentru a și salva capul, apucă pe cărările puțin umblate ale Văii Prahovei.
Ajuns spre seară la poalele Bucegilor în Plaiul Prahovei este ascuns de călugării în micul schit de pe Molomoț. Spătarul promite că dacă scapă cu viață va ridica în acest loc o mănăstire.
Zidită cu multă trudă între 1690-1695, mănăstirea care purta hramul Adormirii Maicii Domnului s-a numit Sinaia, nume derivat de la Muntele Sinai din Egipt.
La finalizarea construcției ea arăta ca o cetate cu zidul din piatră înaltă și groase dispusă pe patru laturi astfel încât să urmărească punctele cardinale. Bisericuța simplă zidită în interior, pictată de Pârvu Mutu marchează nașterea viitoare așezări care va prelua numele Mănăstirii Sinaia.
Azi vizitatorul poate admira biserica veche, paraclisul Schimbarea la Față și Biserica Sfânta Treime constituiă între anii 1842-1846 dar și un muzeu cu numeroase exponate.
Clădirea Muzeul mănăstirii a fost ridicată în 1847 şi a fost casa de oaspeți a Mănăstirii Sinaia. În 1849 a fost transformată în cazarmă şi depozit de muniţii pentru armata rusă, iar în timpul Războiului Crimeii (1854-1858) pentru armata austriacă.
Între anii 1871-1883 a găzduit familia regală a României şi pe musafirii acesteia. În 1895 a fost deschisă aici Expoziția permanentă a obiectelor de cult a bisericilor şi mănăstirilor din subordinea Eforiei Spitalelor Civile (din 1948 până astăzi Muzeul Mănăstirii Sinaia). De pe terasa muzeului au admirat Sinaia şi Valea Superioară a Prahovei toți Regii și Reginele României, principii şi principesele, precum şi personalități ca Vasile Alecsandri, George Enescu, Nicolae lorga etc.
Cornişa este alcătuită din mozaic murano cu foiță de aur, realizat în 1891 de venețianul Nicolo Candiani şi lon Georgescu, ca şi la clopotnița alăturată. Ambele sunt monumente istorice.
Muzeul adăposteşte prima Biblie tipărită în limba română (Bucureşti, 1688), o frumoasă colecție de icoane vechi (dintre care cea mai importantă este Sf. Treime a lui Pârvu Mutu Zugravul, 1693), obiecte dăruite de familia regală a României.
Preluat din istoricul mănăstirii afișat la intrare
Sinaia este una dintre cele mai importante stațiuni climaterice din România.
Cartierul prin care intrăm în Sinaia este partea veche a orașului. Se numește Izvor și a fost prima așezare laică permanentă de pe Valea Superioară a Prahovei, fiind întemeiată în 1782-1784 de cei 24 de scutelnici dați de domnitorul Mihai Suțu mănăstirii Sinaia.
Pătrundem acum în stațiunea climaterică Sinaia, denumită și "Perla Carpaților", răspândită pe versanții Bucegilor, la poalele munților Furnica (2102 m) și Piatra Arsă (2044 m), care domină Valea Prahovei cu peste 1200-1300 m.
Clima este reconfortantă, la adăpost de vânturi puternice, verile sunt răcoroase și iernile fără geruri mari, dar cu multă zăpadă (Sinaia fiind renumită și ca stațiune a sporturilor de iarnă), aerul este curat și ozonat. Altitudini: 798 m în gară, 845 m în parc, 860 m la mănăstire, 970 m la Castelul Peleș.
Sinaia a început să se dezvolte ca stațiune după construirea șoselei de pe Valea Prahovei, dar mai ales după construirea căii ferate. Numele de Sinaia l-a primit în 1874, după numele mănăstirii, iar în 1880 a fost declarată oraș.
Sinaia a fost locuită încă din epoca bronzului, dar prima atestare documentară datează abia din secolul al XVII-lea, odată cu construirea mănăstirii Sinaia. În tradiție se vorbește despre călugării prezenți în Sinaia încă din secolul al XV-lea. În acele vremuri îndepărtate, cunoscuți și sub numele de schimnici, pustnici sau ermiți, călugării își aveau sălașul în munții din jurul Sinaiei, unde duceau o viață aspră și plină de privațiuni.
Locuri precum Grota Zgarbura, peștera lui Bogdan și Poiana Pustnicului păreau a fi destinații de schimnicie pentru acești călugări. Un alt punct de adunare era la poalele stâncii Sfânta Ana, situată la 1218 metri altitudine deasupra Sinaiei, unde schimnicii se adunau pentru a oficia rugăciuni în comun.
Numele stâncii își are originea în călugării refugiați de la muntele Athos, care au ales să se retragă în pădurile Sinaiei după cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453. Legenda mai menționează existența unui alt schit pe muntele Molomoț (azi Furnica), unde, la fel ca și în cazul Sfintei Ana, călugării se adunau pentru rugăciuni, în special pe timp de iarnă, când drumurile erau înzăpezite.
În secolul al XVI-lea, un haiduc denumit Nicolae Grozea din localitatea Brebu ar fi construit o mică bisericuță din lemn în locul vechiului schit.
Este confirmat că pe vârful Molomoț a existat în trecut o bisericuță dedicată Sfântului Nicolae, distrusă în timpul conflictului ruso-austro-turc din 1788. În 1858, pe amplasamentul bisericii, a fost înălțată o cruce de piatră.
Mănăstirea Sinaia a fost edificată în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu de către Mihai Cantacuzino, spătarul, finalizându-se la data de 15 august 1695.
În anul 1663, Postelnicul Constantin Cantacuzino a căzut victimă unei comenzi venite din partea lui Grigore Ghica. Descendenții săi, inclusiv spătarul Mihai Cantacuzino, au luat calea Valea Prahovei, ajungând până la Brașov.
Mihai Cantacuzino, spătarul, s-a îndreptat spre Transilvania, străbătând localitățile Câmpina și apoi călărind către Brașov. Extenuat, și-a lăsat calul pe Valea Prahovei și a urcat pe coasta Molomoțului, unde a găsit un izvor. Aici, el și-a stins setea, izvorul devenind ulterior celebra cișmea a mănăstirii. În acea zi, pe traseu, Cantacuzino a întâlnit călugări de la schitul Sfântul Nicolae. A promis că va construi o mănăstire în acel loc dacă va supraviețui. Ghidat de pustnicii de la Molomoț, a ajuns în siguranță la Brașov.
În timpul unei pelerinaje la Ierusalim, Mihai Cantacuzino a vizitat peninsula Sinai, fiind impresionat de asemănarea dintre muntele Horeb, unde se afla Mănăstirea Sinai, și muntele unde fusese salvat de călugări. La revenirea în țară, în 1690, a început construcția bisericii, pe care a numit-o Sinai.
Satul Trăisteni și "scutelnicii" se ocupau de pază la mănăstire. În situații critice, străjerii din foișorul clopotniței aprindeau un șomoiog de fân pe o prăjină lungă, menținându-l aprins deasupra clopotniței pentru a semnala pericolul. În răspuns, ciobanii de pe Valea Rea aprindeau și ei un șomoiog de fân, cu flacăra vizibilă până în satul Trăisteni de pe malul Doftanei. La semnalul acesta, întregul sat se mobiliza, călare pe cai iuți, pornind spre mănăstire pentru a contracara amenințarea.
Mănăstirea Sinai este compusă din două incinte, cea veche fiind înconjurată de ziduri masive, unele având o grosime de 6 metri, cu deschizături precum cele ale unei fortărețe, conferind mănăstirii o aparență mai degrabă cetățeană decât religioasă.
În centrul acestei incinte se găsește biserica veche, de dimensiuni mici, dar cu o valoare artistică semnificativă.
Pridvorul deschis este susținut de coloane sculptate în piatră, asemănătoare cu cele ale bisericii Colțea din București, construită puțin timp după Mănăstirea Sinai. Coloanele pridvorului sunt decorate cu motive ornamentale precum lujeri, frunze de stejar, viță de vie și fructe, iar capitelurile sunt sculptate cu motive florale și două șerpi simbolizând "Înțelepciunea".
Portalul remarcabil, o impresionantă creație sculpturală în piatră, impresionează prin prezența stemei Cantacuzinilor, cu vulturul bicefal simbolizând Pace, alături de figurile biblice ale lui Moise și Aaron. Acest detaliu distinctiv de reprezentare a personajelor biblice într-o biserică ortodoxă este un aspect rar întâlnit și deosebit de interesant.
Pictura bisericii, realizată în anul 1694, poartă semnătura maestrului Pârvu Mutu, format la școala din Câmpulung-Muscel, una dintre cele mai reputate din acea perioadă.
Pârvu Mutu (1657-1735), cel mai prolific pictor al epocii brâncovenești, cu o măiestrie artistică remarcabilă, a contribuit la frescele mai multor biserici, printre care cele de la Mărgineni, Măgureni, Cotroceni, Călinești, Aninoasa, Fundenii Doamnei, Colțea, Sf. Gheorghe Nou din București, Bordești și Filipeștii de Pădure (unde a inclus și autoportretul său). A fost și un priceput iconar.
În timpul războiului din 1787, picturile au fost afectate de incendiu, fiind refăcute în 1795 și apoi în 1952. Din pictura originală, se mai păstrează pictura pridvorului, tablourile votive ale ctitorilor și partea superioară a picturii din naos (de la cordonul galben în sus). Notabil este faptul că bolta pridvorului include o inovație iconografică, reprezentând cei doi patroni: Sfântul Dimitrie, patronul Țării Românești, și Sfântul Gheorghe, patronul Moldovei.
Coloanele dintre naos și pronaos prezintă numeroase motive sculpturale, inclusiv flori, lujeri, frunze și struguri. Pe capitelurile din mijloc sunt sculptați doi grifoni, simbolizând "Binele", iar pe cele de la perete, tauri înaripați, reprezentând "Puterea".
Paraclisul, parte integrantă a complexului istoric, reprezintă o altă componentă valoroasă, având rădăcini în anul 1695, dar supus unor modificări în 1795. În această ultimă perioadă, se remarcă modificările aduse boltii cilindrice a pronaosului, cu penetrații notabile. Un aspect deosebit al interiorului constă în tratarea originală a scenei învierii din naos, prezentată în trei variante distincte: Hristos deasupra sicriului, Hristos înviind cu simbolul complet al umanității și Hristos conducând puterile cerești.
Paraclisul se evidențiază prin caracteristicile sale constructive neobișnuite, precum iconostasul cu două uși în loc de trei și bolțile în care sunt încorporate oale de rezonanță, având scopul de a amplifica vocile cântăreților.
În perimetrul aceluiași complex arhitectonic, se găsește și cavoul lui Take Ionescu, ilustrat prin pictura realizată de Costin Petrescu și inscripții preluate din discursurile acestui important om politic.
Dumitru (Take) Ionescu (1858-1922), originar din Florești, politician român angajat în promovarea unității naționale, a deținut diverse funcții ministeriale și chiar cea de prim-ministru al României. În timpul Primului Război Mondial, susținând alianța României cu Antanta, a fost unul dintre principalii artizani ai Micii Înțelegeri, alianță între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, în calitate de ministru de externe.
Biserica Mare a Mănăstirii Sinai a fost edificată între anii 1897-1903, avându-l ca arhitect pe George Mandrea. În stil bizantin, aceasta prezintă un plan treflat, două turle și două clopotnițe. Materialele folosite includ cărămida aparentă și smălțuită, iar în jurul bisericii se află un brâu ornamentat cu ceramică verde smălțuită adusă din Viena. Elementele decorative precum stâlpii pridvorului și ancadramentele ușilor și ferestrelor sunt sculptate în piatră, îmbinând stilul brâncovenesc cu influențe de baroc italian.
Pictura în ulei cu motive neobizantine și imitații de mozaic aparține artistului danez Aage Exner. În ceea ce privește catapeteasma, stranele și mobilierul, acestea au fost realizate în stil românesc de către sculptorul Gheorghe Babic.
Clopotul, având o greutate de 800 kg, a fost turnat în anul 1775 și a fost refăcut în 1914.
Muzeul Mănăstirii găzduiește o varietate impresionantă de exponate, dintre care se remarcă colecțiile de icoane pe lemn din perioada brâncovenească, cu mențiunea că icoana Sfânta Treime este creația lui Pârvu Mutu. De asemenea, se disting icoanele pe sticlă provenite din Transilvania și broderiile realizate în secolele XIX și XX, precum și picturile remarcabile create cu ac și ață de către Ana Roth, doamna de onoare a reginei Elisabeta, cunoscută și ca profesoară de desen și broderii la Galați.
Sursa: București-Brașov pe Valea Prahovei (Ministerul Turismului, 1976)
