Orașul Iași a fost, de-a lungul timpului, un loc cu o atracție aparte pentru călători străini, negustori, misionari, dar și pentru artiști și oameni de cultură. Impresiile acestora au variat de la admirație la critică, însă toți au remarcat caracterul său deosebit. Nicolae Iorga sintetizează această identitate specifică afirmând că „Iașii sunt, înainte de toate, o biserică, biserica bisericilor pentru trecutul nostru”. Așezarea, născută ca o comunitate rurală tipică, situată într-o zonă de contact între pădure și ogor, pe terasa inferioară a râului Bahlui, a evoluat natural spre urbanizare datorită amplasării sale favorabile. Locul a devenit un centru atractiv pentru meșteșugari și negustori, stimulând o dezvoltare demografică semnificativă și formând, în timp, o piață locală stabilă.
Prima mențiune documentară a orașului Iași se regăsește într-o listă de orașe moldovenești din cele mai vechi cronici rusești, alcătuită între anii 1388 și 1391. A doua referință apare în 1408, într-un privilegiu acordat negustorilor din Liov. Referitor la nucleul locuirii urbane din secolele XIV-XV, ipotezele sunt diverse, însă există un consens că „oaspeții”, respectiv coloniștii de confesiune catolică și armeană, au fost așezați la periferia orașului de atunci. Catolicii s-ar fi stabilit în zona din spatele actualei mitropolii, în timp ce armenii în partea nord-estică a vechiului târg.
Această concluzie intră în contradicție cu ideea conform căreia curtea domnească ar fi fost de la început centrul orașului. Cercetările arheologice demarate începând cu 1990, în jurul bisericii romano-catolice „Adormirea Maicii Domnului” și în alte zone de pe marginea vestică a orașului, au susținut ipoteza că această zonă a reprezentat nucleul originar al așezării urbane. De-a lungul unei distanțe de 500-600 de metri, se regăsesc cinci biserici, inclusiv cea romano-catolică, cu intrări orientate spre pantă, indicând existența vechii Ulițe Ciubotărești. Locuirea în secolele XIV-XV se întindea dinspre estul proprietății catolice spre interior, fără a se extinde către mănăstirea „Sf. Nicolae Domnesc” și curtea domnească. Pe latura sudică a sitului au fost descoperite case orășenești, dar cercetările nu pot determina cu certitudine dacă acestea aparțineau coloniștilor catolici, întrucât limita sudică a sitului nu a fost încă definită.
Până în prezent, nu s-a publicat o lucrare de sine stătătoare despre istoria bisericii catolice ieșene. Referiri la aceasta apar doar tangențial în lucrări despre Biserica Catolică din Moldova sau în volume care discută alte monumente importante din vecinătate, cum ar fi Mitropolia veche sau biserica „Trei Ierarhi”. Nu există date precise despre fondarea bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, dar este cunoscut faptul că domnitorii Moldovei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea au sprijinit urbanizarea, chemând coloniști din Transilvania, Polonia și din alte regiuni europene afectate de calamități.
Catolicii din Iași au primit, asemenea altor coloniști, un lot de teren în partea sud-vestică a orașului. Tradiția referitoare la vechimea lăcașului catolic este menționată în documente încă din secolul al XVIII-lea. În 1753, domnitorul Matei Ghica argumenta dreptul franciscanilor de a construi o biserică de piatră prin faptul că aceștia aveau biserici în Moldova „din descălicătoarea țării”. În 1815, domnitorul Scarlat Alexandru Callimachi numea acest loc „al Bisericii Ungurești”. În 1663, episcopul Rudzinski raporta că biserica ieșeană fusese construită de Margareta. Istoricul Sulzer atribuia edificarea acesteia domnitorului Lațcu Vodă. Înregistrările de la Universitatea din Cracovia, unde apar studenți originari din Iași la sfârșitul secolului al XV-lea, demonstrează existența unei comunități catolice înstărite.
În lipsa documentelor scrise, arheologia oferă răspunsuri importante. Din cauza limitărilor impuse cercetărilor, acestea s-au efectuat doar pe laturile sudică și parțial estică ale bisericii. S-a constatat existența unui strat de cultură din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea și începutul secolului următor, asociat cu locuințe urbane specifice. Totodată, s-a delimitat cimitirul bisericii de gospodăria misiunii și de locuințele orășenilor. Cele mai vechi locuințe au fost identificate pe laturile sud și est, construite din bârne de stejar, cu fundații adâncite, tipice orașelor moldovenești medievale. Inventarul descoperit, format din cahle, olane și ceramică de uz comun, alături de o monedă emisă de Vladislav Iagello, confirmă datarea în secolul al XIV-lea.
Așadar, se poate discuta despre un „loc al catolicilor” încă din secolul al XV-lea. Prezența locuințelor, atelierelor și prăvăliilor sugerează o comunitate stabilă, de confesiune romano-catolică. Totuși, literatura de specialitate a minimalizat vechimea acestei biserici. Informațiile scrise despre edificiu apar abia în contextul Contrareformei, când misionari catolici încep să călătorească în Țările Române. Primele documente interne menționează biserica „ungurească” în 1629. Așadar, cercetările arheologice rămân esențiale pentru înlăturarea miturilor și confirmarea existenței primului lăcaș romano-catolic.
În secolul al XVI-lea, Iașul devine treptat capitala Moldovei, ceea ce atrage meșteșugari și negustori din țările catolice vecine sau din orașele în declin. Acest aflux revigorează comunitatea catolică deja existentă. Locuirea pe „locul catolicilor” este bine documentată pentru secolele XVI-XVII, iar cimitirul aferent a fost intens utilizat, cu mai multe straturi de morminte suprapuse, datate prin monedele descoperite. Acestea confirmă o comunitate numeroasă, activă religios și capabilă de a ridica un nou lăcaș din piatră, ceea ce sugerează continuitate și stabilitate.
Fundațiile acestui nou lăcaș, cu adâncimi între 2,50 și 2,70 m, indică ziduri de o înălțime considerabilă. De asemenea, partea inferioară a elevației, probabil soclul, a fost păstrată pe o înălțime de 35-40 cm. Aceste fundații au fost utilizate la construirea unei biserici ulterioare pe același amplasament. Deși cercetarea nu este completă, se poate afirma, cu prudență, că această biserică a fost edificată în primele decenii ale secolului al XVI-lea.
Despre acest edificiu nu avem informații scrise până în 1586, când iezuitul Giulio Mancinelli vizitează Iașul și găsește biserica catolică profanată de luterani, iar comunitatea, lipsită de preoți, convertită parțial la ortodoxie sau luteranism. În același an, vizitatorul apostolic Alexandru Komulovia convoacă un sinod la Iași și obține sprijinul domnitorului Petru Șchiopul și al sfetnicului său pentru Biserica Romano-Catolică. În 1597, episcopul Bernardino Quirini menționează că a fost găzduit în casa parohială, ceea ce indică o stare bună a parohiei. În 1606, un călugăr italian afirmă că existau două biserici catolice din lemn, dar ambele în stare precară. Totuși, această afirmație nu este confirmată în totalitate. În 1620, misionarul Andrei Bogoslavie notează că la Iași exista o singură biserică catolică, închinată Sfintei Fecioare.
Astfel, istoria bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Iași se conturează dintr-o împletire de tradiții orale, surse documentare fragmentare și cercetări arheologice. De la începuturile sale în secolul al XIV-lea, ca parte a unei comunități de coloniști catolici, și până la consolidarea în secolele XVI-XVII, acest lăcaș de cult reflectă nu doar istoria religioasă a orașului, ci și procesul de formare și evoluție urbană a Iașilor medievali.
Sursa: amdis.ro
