Mănăstirea Frumoasa, înconjurată de palate și grădini, având un lac artificial ce o despărțea de Dealul Cetățuia, a servit ca loc de relaxare și distracție pentru anumite personalități din Moldova.
Conform legendei, numele mănăstirii provine fie de la o domniță frumoasă exilată care a trăit aici toată viața, fie de la frumusețea peisajului oferit de apa și bărcile "de preumblare" în jurul mănăstirii.
Construită în șesul Bahluiului, inițial cunoscut sub numele de "Mănăstirea Balica" în secolul al XVI-lea, aceasta a fost ctitorită de Hatmanul Melentie Balica și soția sa Ana, în timpul domniei lui Petru Șchiopul.
Hatmanul Balica, parte a familiei Buzeștilor din Țara Românească, a refăcut mănăstirea în timpul domniei lui Grigore Ghica al II-lea, transformând-o într-o curte de vară începând din 1729. Sub conducerea sa, mănăstirea a cunoscut o perioadă de strălucire, iar în timpul renovării, meșteri din Istanbul au fost aduși pentru a contribui la aceasta.
Prin restaurarea bisericii hatmanului Balica și construirea zidului mănăstiresc înconjurător, cu o clopotniță deasupra intrării, mănăstirea și-a schimbat complet aspectul. Astfel, Mănăstirea Balica a devenit cunoscută sub numele de "Mănăstirea lui Grigore Vodă", pierzându-și astfel vechea denumire.
Prin devierea apelor pârâului Nicolina, s-a creat în spatele ei un lac artificial, delimitat de un mal extins pe o distanță de aproximativ "jumătate de milă", cu urmele acestuia vizibile și în prezent.
În apropierea lacului, în incinta mănăstirii, se întindea o grădină în terase, cu o compartimentare extinsă realizată prin jgheaburi de piatră prin care apa curgea printre parcelele de flori, ajungând la bazine (havuzuri) situate la niveluri din ce în ce mai coborâte. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, grădina se afla într-o stare de paragină.
Cu toate acestea, în 1865, încă mai existau urme ale grădinii, remarcate în prospectul "Expoziției de produse naționale" din acel an, organizată la Frumoasa de agronomul Ion Ionescu de la Brad.
Frumoasa a fost folosită drept palat de vară și de alți conducători sau oaspeți importanți ai Iașiului. În 1742, Constantin Mavrocordat și Curtea sa au fost la Frumoasa, iar în 1744, Suleiman Pașa a fost găzduit aici timp de 4 zile. În 1753, după renovări, Matei Ghica, fiul lui Grigore Ghica, a petrecut vara la Frumoasa. În 1761, ambasadorul britanic James Porter a locuit aici timp de 4 zile; în 1762, Hamza Pașa, ginerele sultanului, a fost găzduit aici, iar în 1763, Resmi Ahmed efendi a stat aici timp de 2 săptămâni.
Multă vreme, Frumoasa a fost utilizată ca reședință secundară pentru domnii Moldovei până la perioada lui Grigore Ghica al III-lea și a servit ca loc de oprire pentru cortegiile domnești care se îndreptau spre Iași de la Constantinopol, în special pentru ceremoniile de înscăunare.
Obiceiul de a opri domnul înainte de intrarea sa în capitală pare să dateze de aproximativ 1822, odată cu reinstaurarea domniilor pământene. Astfel, aici au făcut oprire Ioan Sandu Sturza, apoi Mihai Sturza, primul domn regulamentar, și urmașul său la tron, Grigore Ghica.
După 1863, Frumoasa și-a schimbat destinația, devenind mai întâi cazarmă și apoi spital militar pentru pacienții cu probleme oculare, până înainte de Primul Război Mondial.
Complexul mănăstirii include, pe lângă biserică, zidul de incintă cu turnul clopotniță, "palatul de peste ziduri" și fosta egumenie.
Zidul de incintă, construit de Grigore Ghica în 1729, nu a fost niciodată considerat de valoare militară, având în afara deschiderii principale sub turnul clopotniță alte două intrări: una cunoscută sub numele de "poarta spânzuraților" și cealaltă folosită pentru legătura cu grădina palatului.
Denumirea "poarta spânzuraților" provine de la faptul că această intrare era aproape de locul în care între anii 1820 și 1845 se desfășurau execuțiile capitale în Iași, pe locul tăpșanului iarmarocului de la Frumoasa, unde se aduna o mulțime de oameni în zilele de târg. Se spune că în apropiere se afla strada Manta Roșie, presupusul loc de reședință al călăului Iașilor într-un anumit moment.
Turnul clopotniță a fost refăcut în anul 1819 de către arhimandritul Ioasaf Voinescu, conform proiectelor arhitectului Hubelca. Deschiderea arcuită a intrării sub soclu sugerează că dimensiunea inițială a turnului era mult mai mare. Etajul clopotelor, decorat cu pilaștri de inspirație rusească, împreună cu acoperișul în formă bulbară, adăugate ulterior, contribuie la crearea unei structuri masive, dar totuși elegante. Acest turn este însoțit de o cameră cu intrare la drum, destinată paznicilor.
Fosta egumenie, situată la dreapta intrării și construită înainte de 1812, se prezintă ca un edificiu masiv, având un parter ridicat de la nivelul solului, deasupra unei pivnițe care se întinde pe întregul subsol. Câteva trepte de piatră duc către un pridvor deschis, susținut de stâlpi de lemn pictați. Pridvorul se conectează cu o mare sală transversală în interior. Până în 1812, această clădire a servit drept egumenie, fiind principalul edificiu din incintă. Palatul domnesc, situat în partea de sud-vest a incintei, este o construcție destul de mică și prezintă similitudini stilistice cu casele boierești construite în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Palatul reprezintă cea mai veche clădire din întreg ansamblul, datând, cel puțin, din perioada lui Grigore Ghica. Documentele atestă și existența unui "palat al doamnei", ridicat în jurul anului 1740, în mijlocul grădinii din afara incintei mănăstirii, mult mai impunător decât palatul vechi. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă materială care să indice prezența acestuia.
Situat pe latura de nord a incintei, Palatul de pe ziduri a fost construit în 1812 de către arhitectul Hubelca în stilul clasic al epocii. Înregistrată ca pavilion principal la expoziția din 1865, această clădire cu etaj a devenit centrul nevoilor mănăstirești, în timp ce vechiul palat a rămas doar o simplă dependință. La momentul construcției sale, aceasta reprezenta apogeul confortului și tehnicii.
Fostele chilii ale călugărilor de pe partea stângă a intrării nu au valoare artistică sau istorică. Biserica, restaurată și modificată în mai multe rânduri, a dobândit aspectul actual între 1836-1839 sub îndrumarea arhimandritului Ioasaf Voinescu.
Stilul arhitectural al bisericii reflectă perioada în care a fost construită, incorporând numeroase elemente tradiționale inspirate de biserica Golia, dar continuând, în același timp, "tradiția clasică începută la sfârșitul secolului al XVIII-lea."
Biserica reprezintă o primă întâlnire în Iași a adaptărilor stilului rus și ucrainean. Planul tradițional treflat (asemănător cu cel de la Golia) este estompat prin reducerea semnificativă a absidelor laterale din naos, în timp ce altarul beneficiază de o dezvoltare mai amplă. Pronaosul schițează, de asemenea, două scobituri, asemănătoare absidelor din naos.
Accesul în lăcașul de cult se realizează prin intermediul unui peron spațios.
Pe partea superioară se disting elegant patru turle dispuse în linie, acoperite complet cu tablă (două mai mari deasupra naosului și două mai mici - una pe pronaos, cealaltă pe altar). Acestea subliniază asemănarea cu bisericile ruse contemporane, conturul Frumoasei fiind similar cu cel al bisericii Reînvierea din Smolensk.
Decorul interior al bisericii este realizat în tempera roșie, verde, albastru închis, galben, maro, pe un fundal albastru.
În interiorul bisericii se găsește mormântul doamnei Ruxandra, fiica lui Grigore Ghica.
În proximitatea lăcașului de cult se înalță un monument construit în stil rusesc, ridicat în anul 1842, pe mormântul lui Grigore Sturza, tatăl lui Mihail Sturza. Monumentul, realizat la un nivel artistic înalt, a fost sculptat de artistul italian Francis Vernetto, stabilit în Odesa.
Sursa: Municipiul Iași și împrejurimi (Ministerul Turismului, 1980)
