Mănăstirea Sfântului Nicolae-Sitaru este situată în partea de nord-est a județului Ilfov, în pădurea din apropierea satului Sitaru din comuna Grădiștea, fapt pentru care este cunoscută și sub numele de Balamuci.
Această regiune era acoperită cândva de străvechii Codrii ai Vlasiei, din care au mai rămas, azi, câteva păduri izolate. Movila pe care a fost construită mănăstirea a fost inițial o insulă în mijlocul apelor lalomiței, motiv pentru Patriarhul Macarie al Antiohiei (care a vizitat mănăstirea în anul 1656) să o numească în însemnările sale de călătorie Mănăstirea din apă. Ulterior, schimbându-se cursul apelor, fosta insulă este în prezent o movilă situată în lunca lalomiței.
Documentele atestă faptul că, încă din secolul al XIV-lea, această regiune constituia proprietatea familiei Greceanu care a construit pe această moșie un frumos palat boieresc (astăzi aflat în ruină) precum și biserica familiei din satul Greci.
La începutul secolului al XVII-lea, moșia Greci devenise proprietatea Mănăstirii Snagov, fiind donată de un stramoș al lui Papa Greceanu, străbunic al viitorului Voievod Constantin Brâncoveanu, în calitate de urmaș al celor care făcuseră donația, în anul 1625, jupân Papa Greceanu a răscumpărat o treime din această
moșie.
Din pricina lipsei documentelor, este imposibil să afirmăm astăzi ceva sigur despre începuturile vieții monahale din aceste locuri căci ele se pierd în negura vremurilor.
Se știe că regiunea Codrilor Vlăsiei a fost o străveche vatră sihăstrească. O notă caracteristică a sihaștiilor din această zonă o constituie faptul că erau situate pe mici insule. Pe o asemenea insulă, aflată în mijlocul lalomiței, înainte de zidirea actualei mănăstiri, a existat un schituleț a cărui vechime nu poate fi precizată. Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că aici a existat, înca din secolul al XVI-lea, o bisericuță din lemn cu hramul Sfântul Nicolae, care a rezistat până în secolul al XIX-lea.
Aici, jupân Papa Greceanu a ridicat, în 1627, o frumoasă mănăstire numită Balamuci, dăruindu-i și o parte din moșia răscumpărată (restul moșiei împărțindu-l copiilor săi). În legătură cu originea numelui mănăstirii nu există informații sigure. Cert este numai faptul că de la bun început s-a numit mănăstirea Balamuci și că satul cel mai apropiat se numea tot Balamuci (astăzi Sitaru).
În anul 1625, jupân, Papa Greceanu a răscumpărat o treime din această moșie și găsind aici vechea așezare sihăstrească a construit o biserică de zid (tot cu hramul Sfântului Nicolae ca și vechea biserică de lemn) precum și chilii și un zid de cetate pentru noua mănăstire, apoi și-a împărțit averea, dând o parte acestui așezământ, iar restul copiilor săi, nu se mai știe astăzi anul exact al construirii.
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, constatăm că Mănăstirea Sfântului Nicolae-Sitaru devenise metoc al mănăstirii Sărindar din București și ambele mănăstiri fuseseră închinate mănăstirii Sfinții Părinti din lanina (numită în alte documente mănăstirea Paterias din Rumelia. Nu se păstrează însă niciun act din care să reiasă că mănăstirea a fost închinată Sărindarului, nici actul de închinare față de mănăstirea grecească.
Cel mai vechi document care vorbește de închinare este pisania de la intrarea în biserică. Însă primul hrisov domnesc care amintește despre mănăstire este cel din 15 aprilie 1631, prin care Leon Tomșa întărește mănăstirii în discuție stăpânirea asupra Mănăstirii Pârvulești care i-a fost închinată ca metoc. În acest hrisov se vede că, la aceea dată, construcția mănăstirii fusese deja finalizată, fiind suficient de mare și de bine organizată, ca să-i fie închinată o altă mănăstire ca metoc. Același document ne furnizează și primul nume de egumen al mănăstirii: Egumenul Serafim.
În anul 1632, ctitorul Papa Greceanu moare în razboiul contra lui Matei Basarab. După urcarea sa pe tron, Matei Basarab nu uită să se razbune pe dușmanii săi și confiscă toată averea care aparținuse lui Papa Greceanu, inclusiv moșia Greci și terenul mănăstirii. Din lipsa documentelor, nu avem știri despre mănăstire în
prima parte a secolului al XVIII-lea. Dintr-o pisanie se știe că pe la jumatatea secolului, biserica zidită de Papa Greceanu se ruinase, fapt pentru care i-a determinat pe leromonahul Antim (egumenul mănăstirii Sărindar și pe Jupânul Gheorghe Greceanu să o refacă între anii 1751-1752. Atunci a fost adăugat pridvorul sprijint pe coloane pe piatră sculptată în stil brâncovenesc; tot atunci au fost adaugate coloanele care despart naosul de pronaos.
În anul 1753, biserica a fost pictată în intregime (atât în interior cât și în exterior) de către preoții Dima și Neacșa din Brașov, împreună cu ucenicii lor. Catapeteasma se înscrie în stilul secolului al XVIII-lea, ceea ce duce la conluzia că datează din aceea perioadă. Din anul 1778 datează prima mențiune tiparită despre mănăstire în memoriile generalului Von Bauer.
În anul 1810, vechea bisericuță de lemn exista înca, dar se afla într-o stare avansată de degradare. În anul 1859, Dionisie Fotina menționează mănăstirea printre cele desinestătătoare, ceea ce dovedește că- deși formal era dependentă de mănăstirea Sărindar- în practică era destul de bine organizată și se bucura de autonomie.
În anul 1863, Domnitorul Alexandru loan Cuza a luat măsura înlocuirii egumenilor greci (de la mănăstirile închinate) cu egumeni români. Atunci a fost numit egumen al Mănăstirii Sărindar de care depindea Mănăstirea de la Sitaru, Arhimendridul losif Nanicescu (viitorul mitropolit).
Din anul 1864 începe o perioadă grea pentru mănăstire: prin decretul secularizării averilor mănăstirești, ea își pierdea toate domeniile, rămânând numai cu curtea bisericii și inventarul acesteia, călugărilor nemaiîngăduindu-li-se să ia nici măcar crengi uscate din padurea ce aparținuse mănăstirii.
Dar prin același decret, locașul monahal încetează să mai fie închinat grecilor. În prima parte a anului 1864, mănăstirea continuă să depindă de Mănăstirea Sărindar, dar începând din toamna aceluiași an trece în subordinea directă a Mitropoliei de la București și a Ministerului Cultelor.
Din 1915, mănăstirea a rămas un timp pustie. În această perioadă, terenul arabil pe care îl deâinea a trecut în administrația Mitropoliei de la Bucurețti, care îl arenda unor țărani.
În anul 1928, doi călugări de la Mănăstirea Căldărușani - Atanasie și Martirie - mergând prin pădure, au găsit mănăstirea părăsită și au cerut binecuvântarea de la Starețul Mănăstirii Căldărușani pentru a se stabili. Starețul Mănăstirii Căldărușani acordându-le-o, mănăstirea a devenit schit al Mănăstirii Căldărușani. Cum vechii chilii fuseseră total distruse, Atanasie - ales egumen - și Martirie și-au săpat un bordei în pământ pentru a avea unde locui, însă, cu ajutorul locuitorilor din satul Balta Neagră, au fost făcute sumare reparații bisericii și astfel schitul a fost redat cultului, având în același timp și rolul de biserică parohială pentru satul Balta Neagră. În urma cutremului din 1940 biserica a fost grav avariată fără a fi însă distrusă.
În anul 1944 un număr de 24 călugări de la Mănăstirea Noul Neamț (Chițcani - Basarabia) s-au refugiat aici din calea tancurilor sovietice. Neavând unde locui, și-au construit câteva chilii de chirpici acoperite cu stuf, lângă zidul sudic al curții mănăstirii. Întrucât călugării nu aveau mijloace de subzistență, noul egumen Protosinghelul Agatanghel Bolun, a cerut și a primit spre folosința schitului cele 7 ha - teren arabil, care aparținuseră mănăstirii și care acum se aflau în administarea mitropoliei. Constituindu-se aici o obște destul de puternică, în anul 1946, mitropolia a decis ca Schitul să se desprindă de Mănăstirea Căldărușani și să redevină mănăstire de sine-stătătoare purtând numele de Mănăstirea Balamuci.
În toamna aceluiași an la cererea Starețului Agatanghel, această denumire a fost schimbată în Mănăstirea Noul Neamț - Balamuci. Tot datorită condițiilor grele de trai, sfântul lăcaș capătă din această perioadă și statutul de mănăstire de canon pentru preoți indisciplinați. Tot atunci mănăstirea primește o nouă lovitură. Prin Decretul 410/1959, autoritățile comuniste au scos călugării din mănăstiri și cu această ocazie mănăstirea redevine schit al Mănăstirii Căldărușani.
În anul 1964, la cererea părintelui Veniamin Gavrilovici, schitul Balamuci încetează să mai aibă statutul de biserică parohială pentru satul Balta Neagră. Din anul 1973, încep să vină la schit noi frați astfel că în curând chiliile devin insuficiente. De aceea, vechile chilii din pământ au fost demolate în anul 1975. Cum biserica veche nu avea posibilități de încălzire, a fost necesar să se construiască un paraclis în care să se poată sluji pe timp de iarnă.
Părintele stareț Damian Arhimandritul, pentru a putea obține autorizația de construcție în plină epocă ceaușistă, a recurs la o stratagemă: a solicitat aprobare pentru construcția unui turn de apă și a unor anexe gospodărești (care erau de asemenea necesare), iar când au început lucrările a construit un paraclis. Anchetat de autoritățile comuniste părintele Damian a fost arestat, însa apoi a fost eliberat.
Lucrările au fost finalizate în anul 1986. După cutremurul din 1977, turla-clopotniță de pe pronaosul bisericii vechi a fost avariată și s-a decis construirea unui nou turn în colțul de sud-vest al zidului cetății. La baza turnulul a fost construit un foișor agheasmatar. Biserica veche a fost refăcută în anul 1962, turn clopotnita, operându-se lucrări de consolidare a turnului, de schimbare a pardoselii și de curățire a picturii, care era acoperită de fum și parțial deteriorată. Pictura a fost refacută integral, în perioada 1988-1993, de către o echipa de pictori condusă de Cornel Boambeș, pentru pictura interioară, iar catapeteasma și pictura exterioară au fost restaurate de pictorul Dan Ivanovici, turla Pantocrator fiind pictată
de pictorița Popescu Maria Dragomir.
După 1989, schitul a redevenit mănăstire de sine stătătoare, purtând numele mănăstirea Sfântul Nicolae-Sitaru
În anul 2001, a fost construit un ansamblu monumental la intrarea în mănăstire. Obștea mănăstirii numără în prezent, 20 de viețuitori, aflați sub povățuirea duhovnicească a părintelui stareț, ieromonahul Natanael Haraga.
Slujbele bisericești sunt oficiate zilnic după tipicul tradițional mănăstiresc, călugării îndeplinindu-și astăzi, ca și în trecut, misiunea de rugători și mijlocitori către Dumnezeu pentru întreaga lume.
Text preluat din istoricul mănăstirii afișat la intrare
