Cetatea Oradea datează din anii 1914 1131, fortificațiile ei ridicându-se pe locul în care în 1013 se aflau mănăstire. În jurul acesteia s-au construit zidul groase și s-au săpat șanțuri adânci.
Distrusă în urma invaziei totale din anul 1241, cetatea s-a refăcut în veacurile următoare, zidurile acestea existent și astăzi.
Cetatea este amplasată în partea de est a municipiului Oradea, într-un cot mai larg al Crișului, înainte ca pârâul Peța, pârâu cu apă caldă, să se verse în Criș.
Din punct de vedere al construcției cetatea prezintă interes deosebit, ea fiind realizată după un model italian.
Încă din secolul al XV lea italienii au acordat o atenție deosebită fortificațiilor, la universitățile din Bologna și Padova existând cursuri pentru studiul acestora. Printre cei care se ocupau în Italia de modalitățile de fortificație erau meșteri de seamă ai Renașterii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo, Dramante sau Antonio Sangallo. Astfel s-au născut cele mai importante școli de fortificații la Roma, Florența, Mentova, de aici trăgându-și originea sistemului italian bastionar (sistema basionato italina) sau tipul cetăților bastionare (fortificatione a fronti bastionati).
Acest sistem devine frecvent în Italia în prima jumătate a secolului al XVI lea, iar din cea de a doua jumătate a aceluiași veac, el s-a răspândit și în alte țări din Europa prin unii dintre cei mai de seamă arhitecți ai timpului, italienii Sanmicheli, Tarttaglia și germanul David Speckle.
În edificarea acestui gen de fortificații, s-au respectat anumite principii strict științifice, dictate de evoluția armelor de foc. Extinderea capacității de tragere a adversarului a condus la sporirea numărului de bastioane și plasarea acestora în locurile cele mai potrivite pentru a desfășura un foc eficient asupra inamicului.
În funcție de evoluția lor temporală și de configurația bastioanelor, sistemul italian a fost împărțit în două categorii: sistemul vechi și sistemul nou.
Cetățile de tip vechi prezentau bastioane mici, cu laturi exterioare în formă de pană ieșită, unde laturile principale mai lungi erau denumite fețe, iar cele mai scurte, flancuri. În Țara Crișurilor, trei cetăți de acest tip au fost construite în secolul al XVI-lea: Sâniob, Săcuieni și Ineu.
În cadrul sistemului de tip nou, suprafața bastioanelor a fost extinsă prin reducerea curtinei. Bastioanele de dimensiuni mari, umplute cu pământ și acoperite cu cărămidă la exterior, ofereau o rezistență sporită. Prin creșterea suprafeței bastioanelor pe platforma lor sau în cazematele construite în flancuri, se puteau instala mai multe tunuri. Lățimea curtinelor permitea amplasarea tunurilor într-un mod care să permită focul lor să se intersecteze cu artileria de pe bastioanele învecinate. O astfel de cetate bastionară era înconjurată de un șanț de apă adâncit cât mai mult.
Cetatea Oradea, construită la sfârșitul secolului al XVI-lea, a fost fortificată conform sistemului nou italian. Constructorii implicați în proiect au adoptat cea mai modernă, dar și mai costisitoare, formă de fortificare, înconjurând cetatea medievală deja existentă cu un sistem compus din cinci bastioane dispuse în colțurile unui zid, având forma unui pentagon.
Cetatea, situată într-un mediu înconjurat de apă provenită din Criș, nu putea fi atacată decât printr-un canal subteran secret ce se vărsa în pârâul Peța.
Construcția cetății a avut loc pe parcursul mai multor ani, implicând colaborarea mai multor arhitecți, printre care Ottavio Baldigara, Domenico Ridolfino, Simone Genga, Achile Tarducci da Corinaldo, Giovan Marco Isolano și Emeric Sardi din Transilvania.
Cetatea era înconjurată de șanțuri adânci de 10 metri, cu o lățime de 100 de metri și o lungime de 1500 de metri, făcând aproape imposibilă cucerirea sa de către forțele inamice. Un aspect distinctiv al Cetății era sistemul său de apărare, având un șanț alimentat de pârâul Peța, ale cărui ape termale nu înghețau niciodată iarna.
Pe lângă structurile militare, cetatea găzduia reședința comandantului militar, clădiri ale trupelor și o biserică în stil romanic, considerată una dintre cele mai vechi din oraș, doar cea din satul Haieu depășind-o cronologic la nivel regional.
Zidurile cetății erau extrem de groase, permitând circulația ușoară a unei căruțe pe ele. Porțile erau închise folosind sistemul tradițional al scripeților specific cetăților feudale. Bastioanele găzduiau tunuri, iar zidurile aveau fente orientate în diverse direcții pentru a asigura focul defensiv. Cetatea dispunea și de ieșiri de rezervă conectate printr-un sistem de canale la canalul circular.
În 1590, cetatea a fost supusă unui asediu turcesc pentru a-i testa capacitatea de apărare. În 1618, sub îndrumarea arhitectului Giacomo Resti, au început lucrările de reparații la cetate, finalizate abia în 1640, când șanțul de apărare a fost lărgit la peste 60 de metri.
Cu toate modernizările recente, cetatea nu a reușit să țină pasul cu evoluția armelor de foc, ceea ce a dus la ocuparea sa de către turci în 1666, stat sub dominația cărora timp de 32 de ani.
În 1692, după lupte grele, turcii au fost alungați, distrugând cetatea în retragerea lor. Astfel, din cetate au rămas doar ruinele zidurilor și șanțurilor, vizibile și astăzi. Clădirile interioare au fost reconstruite ulterior, folosind materialele recuperate.
Din 1692, cetatea a fost ocupată de austrieci, fiind renovată în anii imediat următori și declarată ca un simplu castel destinat să adăpostească garnizoana austriacă. În timp, și-a pierdut importanța strategică, devenind în 1783, prin ordin imperial, o simplă cazarmă.
Familiile soldaților au obținut dreptul să-și construiască case în jurul cetății, dând naștere cartierelor Subcetate și Orașul soldaților.
Documentele găsite și descoperirile arheologice oferă informații despre modul de viață al unor privilegiați care locuiau în această zonă, protejați de zidurile cetății și exploatau aspru populația orașului și a întregului comitat al Bihorului. Pe măsură ce excavatoarele au săpat fundațiile noilor blocuri din zonă, au scos la iveală urmele a sute de bordeie construite în jurul cetății de către cei săraci. Așadar, se confirmă faptul că în centrul cetății se găsea locuința nobilimii laice și bisericești, în timp ce în jurul lor exista cea mai înspăimântătoare sărăcie.
Viața iobagilor pe moșiile episcopatului romano-catolic instalat în cetate era extrem de dificilă, supusă la pedepse și torturi barbare. Aici se aplica proba fierului roșu, un mod sălbatic de a judeca procesele. Cel care era adus în fața instanței era obligat să țină în mâini un fier încins la foc pentru câțiva pași. Apoi, mâna arsă era bandajată și sigilată, iar după trei zile legătura era desfăcută, stabilindu-se vinovăția sau nevinovăția în funcție de felul în care arsurile din palmă se vindecau sau nu.
În secolul al XV-lea, Oradea a fost sediul pentru o perioadă scurtă de timp a înfamului inchizitor Iacob de Marchia, cunoscut pentru brutalitatea sa, care a contribuit la înăbușirea în sânge a răscoalei țărănești de la Bobâlna din 1437.
Despre exploatarea aspră a majorității locuitorilor orașului vorbesc documentele referitoare la revolte și acțiuni împotriva claselor dominante. Toate aceste manifestări de nemulțumire și confruntări cu elitele din această regiune au afectat și Oradea. Astfel, răscoala condusă de Horea în 1784 a mobilizat și populația urbană. În timpul Revoluției din 1848, s-a înființat aici un atelier pentru praf de pușcă și turnătorie de tunuri. De asemenea, mulți revoluționari au găsit adăpost în acest loc, fiind protejați de comunitate.
Sursa: Itinerar turistic Alba Iulia - Cluj-Napoca - Oradea (Ministerul Turismului, 1982)
Palatul Princiar situat în aripa vestică a fost construit între anii 1619 -1629. Este opera arhitectului italian Giacomo Resti, ridicată în timpul principelui Gabriel Bethlen. Este prima construcţie realizată în incinta actualei cetăţi bastionare.
A avut rolul de Palat Princiar, fiind a doua reşedinţă după Alba-Iulia. Odată cu ridicarea sa dispare ansamblul cetăţii medievale de sec. XIV. A suportat numeroase reparaţii şi reamenajări în secolele XVIII-XIX.
Clădirea administrației, construită între 1775-1777, după planurile lui Lodovico Marini. A fost ridicată în timpul administraţiei militare austriece, exercitată prin căpitanul cetății.
A fost sediu al administraţiei militare austriece şi sediu al vămii unificate a oraşului (locul târgului mare fiind în apropierea cetăţii). În a doua jumătate a secolului XVIII era cazarma inginerilor militari ai garnizoanei din cetate. A suportat unele reparaţii şi reamenajări la finalul secolului XIX. În secolul XX a servit şi ca locuinţe pentru cadre militare.
Poarta vestică există din secolul al XI-lea, având mai multe înfăţişări de-a lungul istoriei. Clădirea actuală a fost construită în 1775-1777 după planurile arhitectului Lodovico Marini.
Cazarma ofițerilor a fost construită între anii 1775-1777, după planurile arhitectului Marini. Clădirea a asigurat spaţiu confortabil pentru cazarea ofițerilor garnizoanei. A deservit ca şi locuinţe până în anul 1948. Sub clădire se află segmentul nordic al ruinei incintelor medievale.
Cazemata nordică a fost construită între anii 1775-1777, după planurile arhitectului Lodovico Marini. Cazemată alipită de planul interior al zidului nordic al cetăţii. Construită pentru accesul în siguranță dintre bastioanele Ciunt şi Aurit.
A servit şi ca închisoare pentru arestaţii garnizoanei din cetate. Între 1793-1813 au fost deţinuţi aici şi 450 de prizonieri francezi.
Text preluat din istoricul cetății afișat la intrare
