Borșa, așezată în peisajul montan, se întinde pe o distanță de peste 10 km, ocupând o suprafață totală de 32.632 ha, din care 478 ha sunt în intravilan și 7 ha reprezintă spații verzi.
Primul document scris despre acest oraș datează din anul 1365.
Numele localității este asociat cu un eveniment din trecutul începutului secolului al XVIII-lea. În 1717, a avut loc ultima incursiune majoră a tătarilor în Maramureș. După ce au prădat localitățile de pe valea Someșului, hoardele tătărăști au încercat să se retragă prin Lăpuș, Sighetu Marmației și Vișeu spre Moldova. În calea lor, la Cavnic, Strâmtura și Borșa, tătarii au suferit o înfrângere decisivă în fața localnicilor conduși de Lupu Alexandru, fost căpitan în armata lui Francisc Rákóczi II.
Sosind la Borșa la 3 septembrie 1717, tătarii, având asupra lor bogății jefuite și numeroși robi, au stabilit tabăra în valea râului Cheia de sub Prislop. În dimineața zilei de 4 septembrie, locuitorii Borșii au răsturnat copaci și bolovani imenși asupra tătarilor, așezați pe înălțimile care înconjurau strâmtorile. Mulți dintre tătari au pierit în acea încercuire, iar cei care au scăpat și au încercat să se retragă spre coastele pădurii au fost întâmpinați cu coase, securi și puști. De atunci, zona poartă denumirea de "Strâmtoarea tătarilor", marcându-se cu o placă acest episod istoric.
Localitatea Borșa, amplasată la o altitudine de 700 de metri, este înconjurată de vârfurile munților Maramureșului și Rodnei. Cunoscută drept un oraș al minerilor și forestierilor, Borșa se extinde constant, devenind un important centru industrial, cu facilități precum fabrici de cherestea și brutării.
Plecând din Borșa și îndreptându-se spre nord, se desfășoară un drum cu o lungime de 6 kilometri care conduce către Baia Borșa, o așezare minieră extinsă și modernă, situată la poalele munților Toroiaga (1939 m) și Măgura (1604 m).
Sursa: Maramureș, Oaș, Satu Mare (Ministerul Turismului, 1980)
