Vorbind despre întemeierea Mănăstirii Rafaila, viețuitorii amintesc cu emoție de legenda voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt. După lupta de la Podul Înalt (1475), Ștefan întâlnește doi copii, Radu și Irina, supraviețuitori ai unei familii decimate. Mișcat de suferința lor, le dăruiește pământuri: Irinei moșiile Oșești, Cosmești, Chetrești și Delești, iar lui Radu pământurile din satele Buda și Rafaila. Radu devine călugărul Rafail și întemeiază un schit pe Valea Stemnicului.
Prima atestare documentară a Mănăstirii Rafaila datează din 4 decembrie 1599, când Porcea aprod vinde o parte din satul Todirești, menționând „poiana de la mănăstirea zisă Rafail”.
Până la începutul secolului al XIX-lea, există multiple mărturii care atestă existența Mănăstirii Rafaila, menționată în acte de vânzare-cumpărare și litigii, dar informațiile despre viața duhovnicească a obștii sunt limitate.
Istoricul Costin Clit demonstrează strămutarea mănăstirii de pe valea Stremnicului pe actualul amplasament, în perioada 1637-1660. Motivele acestei mutări nu sunt cunoscute, dar se presupune că ar fi fost legate de probleme structurale sau dorința de izolare a monahilor. Din 1660, mănăstirea era ocrotită de Maica Domnului.
La 1 mai 1837, Mitropolitul Veniamin Costachi închină Schitul Rafaila Seminarului de la Mănăstirea Socola, pentru susținerea școlii teologice. În 1859, se înființează o școală sătească în chiliile mănăstirii, funcționând până în 1915. În 1877, școala primește pământ pentru „recriațiunea elevilor și mici plantațiuni”. După Legea secularizării averilor bisericești din 1863, Mănăstirea Rafaila traversează o perioadă de regres și instabilitate din cauza lipsei personalului și a situației economice precare.
În perioada interbelică, mănăstirea trece printr-o reorganizare sub Episcopii Iacov Antonovici și Nifon Criveanu. După 1930, se încearcă formarea unei obști stabile și repararea clădirilor, inclusiv a bisericii principale. Protosinghelul Theofil S. Niculescu, stareț între 1938-1939, este remarcat pentru contribuția sa culturală, lăsând în manuscris o lucrare despre mănăstirile din România.
Între 1940-1949, sub conducerea protosinghelului Modest Vintilescu, mănăstirea cunoaște o perioadă de stabilitate duhovnicească, în ciuda războiului. În perioada comunistă, după Decretul 410 din 1959, mănăstirea este închisă, călugării fiind nevoiți să plece, iar clădirile fiind utilizate în scopuri profane.
După 1989, locuitorii satului Rafaila cer redeschiderea mănăstirii. La 11 decembrie 1993, Episcopul Eftimie Luca aprobă reînființarea mănăstirii cu o obște de călugări. În 1994, Vichentie Lupu devine stareț, reînviind tradiția monahală începută de monahul Rafail cu patru secole în urmă.
Biserica principală, construită în 1834 de ieroschimonahul Iorest, este de tip navă cu influențe arhitecturale muntenești, având un turn-clopotniță deasupra pronaosului. Interiorul este specific ortodox, cu o catapeteasmă masivă și icoane neo-bizantine de secol XIX.
Sursa: episcopiahusilor.ro
