Schitul Lăzești

Părintele Rafail Noica, fiul renumitului filosof Constantin Noica, este considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici români contemporani. De peste două decenii, trăiește retras în munții Apuseni, în satul Lăzești, comuna Albac, ducând o viață de sihăstrie și participând rar la evenimente publice. Cu toate acestea, atunci când apare, la conferințe în Alba Iulia sau București, atrage mulțimi de oameni dornici să-l asculte.

Născut în 1942, Rafail Noica a primit o educație religioasă redusă în copilărie. Tatăl său era preocupat mai ales de aspectul filosofic al vieții, iar mama sa era de confesiune anglicană. La 13 ani s-a mutat în Anglia cu mama sa, care dorea să-i ofere o educație mai bună. A trecut prin mai multe confesiuni protestante – anglicană, penticostală, congregaționalistă, Armată Salvării – și a rămas mai mult timp printre baptiști, unde a găsit un mediu mai apropiat sufletului său. Cu toate acestea, în 1961 revine la Ortodoxie, iar în 1965 este tuns în monahism la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, sub îndrumarea Părintelui Sofronie Saharov.

În 1993, după 38 de ani petrecuți în străinătate, se întoarce în România. Patriarhia i-a propus să devină episcop, dar a refuzat, preferând viața retrasă. S-a stabilit în Apuseni, unde trăiește izolat, dar rămâne o prezență spirituală vie prin conferințele sale și scrierile publicate.

Deși afirmă cu umor că prima sa carte, *Gânduri*, a fost complet albă, considerând-o o glumă inspirată de așteptările celor care sperau ca fiul lui Noica să scrie ceva profund, totuși, gândurile și cuvintele sale pot fi regăsite în volume precum *Celălalt Noica*, *Cultura Duhului*, articole și traduceri publicate în revista *Epifania*. A tradus din limba rusă două cărți ale duhovnicului său, Părintele Sofronie Saharov, și a adus în atenția publicului învățăturile Sfântului Siluan Athonitul.

Despre tatăl său, Constantin Noica, spune că l-a cunoscut puțin, din cauza divorțului părinților și a regimului comunist. Însă, în timp, a înțeles profunzimea tatălui său, chiar dacă nu poate citi filosofia lui, simțind că între ei a existat, spre final, o armonie tăcută, greu de redat în cuvinte.

Astfel, Părintele Rafail Noica rămâne o figură aparte – un călugăr cultivat, profund, retras, dar cu un impact spiritual puternic asupra celor care îl cunosc sau îi ascultă cuvintele.

Dar simţeam pe dedesubt un alt curent care ne unea şi, într-un fel, simţeam în chemarea mea o moştenire de la tată. Poate simţea şi el, după cum s-a şi exprimat, o împlinire a lui prin fiul sau, care a venit la altă filosofie, la altă cultură”.

Sursa: proalba.ro