Pe partea dreaptă a Prahovei se înalță masivul stâncos al Bucegilor, impunător și grav, o adevărată cetate de piatră. Formați din conglomerate și calcare, apele au săpat aici un relief carstic foarte bine dezvoltat cu chei și peșteri. Masivul Bucegilor este clar delimitat față de regiunile înconjurătoare prin abrupturi calcaroase de peste 500 - 1000 de m. Ei fac parte din Carpații Meridionali și sunt de aceeași vârstă, 100 de milioane de ani, cu Pirineii, Alpii, Caucazul și Himalaya.
Cetatea de piatră a Bucegilor deține un loc de frunte în lanțul Carpaților românești atât prin măreția și diversitatea priveliștirilor cele oferă cât și prin marea bogăție a florei, care cuprinde numeroase elemente rare de o mare valoare științifică. Codri Bucegilor și, în special pădurile din regiunea Sinaiei, adăposteau în timpul îndepărtate numeroși haiduci luptători pentru dreptate .
În afară de Nicolae Grozea din Brebu, legenda povestește și de haiducul Ioan Fluieraș vestit prin isprăvile sale pe toată Valea Prahovei, iubit de localnici și care îi ofereau adăpost la nevoie. Binecunoscut era și căpitanul de haiduci Stanciu al Bratului. Un cântec popular spune că ar fi luați calea codrului după ce oamenii stăpânirii îi schingiuiră tatăl pentru că nu putuse plăti darile împovărătoare.
În dreptul localității Poiana Țapului, pe partea stângă a șoselei ne apare muntele Piatra Arsă, al cărui nume este legat de o legendă. S-au prăbușit odată norii peste Valea Prahovei de s-au pornit dealurile, s-au umflat gârlele și s-a curmat drumul între Muntenia și Ardeal, de nu mai aveau pe unde trece dincolo de munți ciobanii din Țara Bârsei cu turmele lor. Dar ciobanul bârsan știe că nu ești singur pe lumea lui și că românii sunt mulți ca frunza codrului de-o parte și de alta a Carpaților. Cu glas de buciumi el a chemat în cele patru părți ale lumii și atâția români veniseră că din zori până seara le-a fost de ajuns să ridice între Vârful cu Dor și Jepi un munte de lut scos din Valea Prahovei. Ciobanii au grămădit apoi peste el codrii de lemn tăiat, i-au dat foc, lutul prefăcându-se în stâncă. De atunci acestui munte i s-a spus Piatra Arsă.
Silueta impunătoare a Caraimanului (2384 m) domină orașul, iar pe vârful său s-a înălțat o cruce de 48 m în memoria soldaților români căzuți în Primul Război Mondial.
Caraimanul, întunecat și amenințător, se înalță printre ceilalți munți, având stâncile sale abrupte, dintre care pare că s-a desprins o bucată ce atârnă la jumătatea distanței.
Această bucată asemănătoare unui cimpoi are o poveste transmisă de tradiție.
Imensul munte, cu stâncile sale răzlețe, a fost cândva locuința unui puternic vrăjitor. Când acesta sufla în cimpoi, toate înverzeau și înflorau în jurul său. Cu un suflet bun, gigantul avea o familie numeroasă, iar copiii îl adorau. Totuși, când a venit vremea să împartă averea, copiii au izbucnit într-o ceartă amară. În încercarea de a-i împăca, Caraimanul le-a oferit fiecăruia o parte egală. Aceasta a adus însă și mai mult rău, deoarece cei leneși, ajunși sărăci, au invidiat pe cei harnici, care se îmbogățiseră. A urmat o luptă în care mulți au pierit.
Fără a reuși să îi împace, uriașul părinte s-a întristat și a plâns atât de mult încât lacrimile sale au devenit râuri până la mare. Mai mult, copiii, acum adulți, s-au răsculat împotriva tatălui lor și au încercat să fure cimpoiul în timpul somnului gigantului. În acel moment, s-a desfășurat o furtună atât de puternică încât pământul și cerul erau de nerecunoscut.
Se spune că uriașul doarme acum cu cimpoiul la subțioară, fiind un bloc de stâncă îndoit în mijloc. Câteodată, când furtuna se dezlănțuie în Valea Prahovei, se poate auzi sunetul dulce al cimpoiului.
Sursa: București-Brașov pe Valea Prahovei (Ministerul Turismului, 1976)
