Călătorul care explorează jumătatea de nord a Dobrogei este uimit de contrastul dintre mărimile văilor și dimensiunile reduse ale apelor care curg prin acestea, asemănându-le cu niște copii în haine largi ale părinților lor. Această caracteristică poate fi înțeleasă din perspectiva perioadelor geologice în care precipitațiile erau mult mai abundente decât cele din prezent.
Majoritatea lacurilor, acum secate, prezintă similitudini cu șoturile din Munții Atlas, întruchipând doar o parte din asemănările cu munții din nordul Africii. Aspectul general al lor, cu ariditatea climatului, vârfurile goale și depresiunile care împart munții, sugerează o conexiune cu Munții Atlas, dar și cu Munții Taurus din Anatolia (Turcia) sau Munții Mezicului. Într-adevăr, geograful francez Emmanuel de Martonne, având o cunoaștere extinsă atât despre România, cât și despre Africa de Nord, făcea comparații între peisajele din nordul Dobrogei și cele din Algeria, aflată în apropierea Saharei.
Masivele Niculițel se remarcă prin prezența lavelor vulcanice, întinderea lor fiind delimitată de văile Telița și Taița. Caracterul peisajului este definit de stejarul pufos și, în special, de teiul alb. În debutul verii, când aroma florilor de tei îmbracă totul, stupii de albine sunt aduși în vârf. La Niculițel și Luncavița se pot observa livezi bogate cu caiși, piersici, vișine și pruni, în timp ce la Sarica, terenurile vulcanice produc vinuri cu un buchet rafinat. Aceleași tipuri de terenuri au fost fundamentale și pentru celebrele vii din Masivul Central Francez (Burgundia) sau șesurile vulcanice din apropierea Vezuviului.
În ultimii ani, cultura viței de vie a cunoscut o extindere semnificativă pe terasele din apropierea Isaccei. Grupul final din Munții Dobrogei este reprezentat de munți izolați, care se înalță brusc din câmpie, asemănător insulelor în mijlocul mării. Un exemplu este vârful Consul, constituit din porfir roșu și violet, și cele cinci creste ale lui Beștepe, oferind o imagine mereu schimbătoare călătorilor de pe brațul Sf. Gheorghe. Spre mare, lanțul montan continuă cu peninsula Dunărea, asemănătoare cu peninsulele din Bretagne (Franța), în care se scufundă treptat în valuri, pentru a se ridica apoi, înconjurat de ape, în Insula Șerpilor.
În concluzie, Munții Dobrogei reprezintă o serie modestă de munți reziduali, rămași ca mărturie a vremurilor de acum sute de milioane de ani, când Dunărea se vărsa în mare. Acești munți nu sunt doar un relict geologic; ei posedă un farmec distinct, o frumusețe pitorească rar întâlnită în alte regiuni ale țării. Se pot aminti doar priveliștea măreață a Pricopanului, diversitatea culorilor crestei în timpul serilor de vară și aroma inconfundabilă a florilor de tei din pădurile de la Medgidia și Niculițel.
Sursa: Litoralul românesc al Mării Negre (Ministerul Turismului, 1976)
