Tradiția sărbătoririi acestei instituții își are originea în București, pe 22 noiembrie 1867, când s-au deschis cursurile celei de-a doua școli normale din Principatele Române. Acest an a fost un moment de cotitură pentru educația și sistemul de învățământ din acea perioadă, reflectând eforturile îndelungate ale generației pașoptiste de a îmbunătăți nivelul cultural al poporului român.
În acele vremuri, era o nevoie acută de învățători bine pregătiți pentru mediul rural, instruiți într-o instituție cu o organizare pedagogică solidă. Școala normală de la Iași nu mai putea satisface cererea tot mai mare de cadre didactice. În acest context, Dimitrie Gusti, ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, a prezentat domnitorului Carol I un raport în care sublinia că nu se poate vorbi despre școli bune la sate fără învățători capabili. Printr-un decret din 20 octombrie 1867, Carol I a aprobat formarea unei comisii care să se ocupe de organizarea unei școli speciale pentru pregătirea învățătorilor sătești în București. Din comisie făceau parte personalități precum Carol Davila, Constantin Esarcu, V.A. Urechia, Gr. Ștefănescu și August Treboniu Laurian, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti.
Prima vizită a domnitorului la școală a avut loc pe 30 noiembrie, data care a fost ulterior asociată cu Sfântul Andrei, devenind simbolic ziua de naștere a școlii. Timp de 29 de ani, până la construirea unui sediu propriu, cursurile s-au desfășurat în spații închiriate din București. Inițial, instituția se numea Institutul Pedagogic din București și nu beneficia de un buget propriu.
Primul director al școlii, între 1868 și 1881, a fost George Radu Melidon, un susținător fervent al educației în mediul rural și un organizator dedicat. A avut ca obiectiv transformarea școlii din București într-un model pentru celelalte instituții de învățământ similar din țară. În 1870, școala a avut prima promoție de absolvenți, formată din 40 de elevi care au urmat trei ani de studii. Cu ocazia festivității de absolvire, premiile au fost înmânate de Doamna Elisabeta, soția domnitorului.
La inițiativa regelui Carol I, în 1887 s-a demarat procesul de mutare a Școlii Normale „Carol I” din București la Câmpulung. Terenul pentru noul sediu a fost ales de Dimitrie Sturza și Spiru Haret, în apropierea Bisericii Flămânda, într-o zonă unde anterior existase o școală gratuită pentru elevi. Negocierile pentru achiziția celor 10 hectare au avut loc între ministrul Instrucțiunii Publice, Dimitrie A. Sturza, și primarul Istrate Rizeanu, în numele Consiliului Comunal.
Oamenii din oraș și din județul Muscel au fost încântați de decizie și i-au trimis o telegramă de mulțumire lui Nicolae Kretzulescu, președintele Senatului, născut în Leordeni. Telegrama a fost citită în ședința Senatului din 11 ianuarie 1890. Planul noii clădiri a fost realizat de arhitectul Socolescu, iar construcția a fost supravegheată de inginerul Giovanni Batista Dreina. Piatra de temelie a fost pusă pe 26 octombrie 1892, în prezența unor oficiali importanți, precum ministrul Tache Ionescu, prefectul Alexandru Rîmniceanu, primarul Istrate Rizeanu și alții.
Noua școală cuprindea 113 încăperi și un amfiteatru impresionant, având o suprafață de studiu de 8.000 de metri pătrați. Clădirea a costat 12.000 de galbeni, fonduri oferite de Carol I încă din 1867 pentru construirea unui sediu al Institutului Pedagogic destinat pregătirii învățătorilor pentru sate. Inaugurarea a avut loc în 1896.
Constantin Rădulescu-Codin, originar din satul Zgripcești, a fost printre primii absolvenți. A devenit învățător, revizor școlar și un important culegător de folclor. Printre bursierii admişi în 1896 se numără și Ion Mihalache, născut în satul Goleştii Badii, care a absolvit ca șef de promoție în 1901. În prezent, bustul său se află în muzeul școlii, fiind o donație a PNȚ-CD Argeș. După reforma învățământului din 1948, școala a fost redenumită Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel, iar în acel context s-au pierdut unele obiecte de valoare, printre care tabloul „Ascensiunea Madonei” (recuperat ulterior) și bustul regelui Carol I.
Ion C. Massim a fost primul profesor propus de D. Gusti pentru a preda la Școala Normală din București și a ocupat și funcția de director interimar. Era format în spiritul iluminist ardelean și făcea parte din categoria cărturarilor transilvăneni care au contribuit la redeșteptarea națională. Ca profesor de limba română, a publicat lucrări importante, printre care „Noul abecedar românesc” și, împreună cu August Treboniu Laurian, Dicționarul limbii române. Biblioteca școlii îi poartă numele în semn de recunoștință.
Ion Ionescu de la Brad, cunoscut economist și agronom, a studiat în Franța, inclusiv la Sorbona. Experiența sa a fost valorificată în lecțiile susținute la școala normală, fiind sintetizată în lucrarea „Lecții elementare de agricultură”. A promovat introducerea tehnologiei moderne în agricultură și a înființat o școală cu fermă model la Brad.
Ion Mihalache, bursier din 1896 și șef de promoție în 1901, a fost ministru de interne și lider al învățătorilor, atât la nivel local cât și național, conducând Asociația Învățătorilor din România.
Constantin Esarcu, naturalist și politician român, ministru de externe în 1891, a fost fondatorul Ateneului Român și primul profesor de biologie al Universității din București. A făcut parte din corpul didactic al Școlii Normale din București și a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Petre S. Aurelian, prim-ministru și lider liberal, s-a remarcat ca agronom și economist, susținând ideile protecționiste. N. Iorga l-a descris ca fiind unul dintre primii români cu cunoștințe solide în agricultură.
Catedra de pedagogie a fost condusă de nume prestigioase, printre care Petre Dulfu, cunoscut pentru „Isprăvile lui Păcală”, dar și ca pedagog de renume.
Ilarion Velculescu a fost directorul școlii între 1898 și 1921, cu o scurtă întrerupere. A condus instituția și în timpul Primului Război Mondial, când clădirea a fost transformată în spital militar.
Ion Nanu-Muscel, profesor în cadrul școlii din Câmpulung, a devenit ulterior profesor la Facultatea de Medicină din București și membru al Academiei Române, efectuând cercetări în domeniul bolilor contagioase.
Constantin Rădulescu-Codin, amintit deja ca absolvent, s-a afirmat și ca folclorist, fiind comparat cu Simion Florea Marian și I. Pop Reteganul. A luptat în Războiul de Reîntregire și a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”.
I.C. Petrescu, profesor de pedagogie și reprezentant important al învățământului românesc, a ocupat funcții în Ministerul Instrucțiunii Publice și a contribuit la reformarea sistemului educațional. Biblioteca Pedagogică Națională îi poartă numele. Printre foștii elevi ai școlii care au devenit ulterior profesori aici se numără Ilie Patraulea și Ilie Stănculescu, acesta din urmă fiind autorul unei lucrări de referință în domeniu: „Psihologia copilului și psihologia pedagogică”.
Prof. univ. dr. Ion Tudosescu, fost decan la Facultatea de Filosofie din București, a avut o contribuție remarcabilă în filozofia românească, publicând numeroase tratate, inclusiv trilogia sa de ontologie.
Prof. univ. dr. Nicolae Oprescu, șeful promoției din 1944, s-a remarcat prin cercetările sale în domeniul pedagogiei, inclusiv prin teza de doctorat despre învățământul matematic și prin lucrări de specialitate recunoscute.
Prof. univ. dr. Ioan Neacșu, profesor la Facultatea de Psihologie din București, a publicat numeroase lucrări pedagogice esențiale, printre care „Metode și tehnici de învățare eficientă” și „Prelegeri pedagogice”.
Sursa: www.carol.ro
