Închisoarea din Sighet, construită în 1897 în timpul administrației austro-ungare, a fost folosită în principal ca închisoare comună, dar în timpul celor două războaie mondiale, a găzduit și deținuți politici, precum revoluționari polonezi, preoți și dezertori din armata maghiară. După 1918, a continuat să funcționeze ca închisoare comună. După 1945, a fost utilizată pentru repatrierea foștilor prizonieri și deportați din Uniunea Sovietică, iar în anii 1948-1950 a găzduit elevi, studenți și țărani implicați în rezistența din Maramureș.
Între mai 1950 și iulie 1955, închisoarea Sighet a devenit un penitenciar de maximă securitate, unde au fost aduși numeroși demnitari din România, unii dintre ei condamnați la pedepse grele. Clădirea era considerată "unitate de muncă specială", cu securitate strictă, deoarece se afla la o mică distanță de granița cu Uniunea Sovietică.
Deținuții erau ținuți în condiții inumane, cu hrana insuficientă și opriți să privească afară. Umilința și abuzurile erau parte din regimul de detenție. În 1955, o parte dintre deținuții politici au fost eliberați din închisorile românești, inclusiv cei de la Sighet, în contextul aderării României comuniste la ONU conform Convenției de la Geneva.
După aceasta, închisoarea Sighet a revenit la statutul său de închisoare de drept comun, dar în 1977 a fost închisă și folosită ca fabrică și depozit, devenind în cele din urmă o ruină abandonată. Abia în 1993, Ana Blandiana și Romulus Rusan au inițiat proiectul de a transforma clădirea în primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.
Sursa: www.memorialsighet.ro
