La 25 de kilometri distanță de Curtea de Argeș, în cheile Argeșului, se găsește "cuibul de vulturi" denumit Cetatea Poenari. Amplasată la o altitudine de 850 de metri, pe vârful muntelui Căprioara, într-un loc unde acesta pătrunde adânc în muntele Albina, forțând Argeșul să facă un ocol, înconjurându-l pe trei părți, Cetatea Poenari a fost considerată inexpugnabilă.
Data exactă a construcției primei pietre de temelie a Cetății Poenari nu poate fi stabilită din sursele documentare disponibile. Cercetătorii, bazându-se pe aspectul și structura păstrată a turnului fortificației, au sugerat o posibilă origine romană. Cu toate acestea, tradiția populară susține că legendarul Negru Vodă ar fi fost ziditorul. Unii istorici, inclusiv Nicolae Iorga, consideră că această fortificație ar putea fi identificată cu "Castrum Argyas", menționat într-un document din 1336, în apropierea căruia s-ar fi desfășurat, în 1330, bătălia de la Posada, marcând obținerea independenței de către Țara Românească în urma confruntării sângeroase cu oștile conduse de regele Carol Robert.
Un aspect cert este că Vlad Țepeș (aprilie 1456 - noiembrie 1462; noiembrie-decembrie 1476) a efectuat reparări la cetate. Din acea perioadă, fortificația a mai fost cunoscută și sub numele de "Cetatea lui Vlad Țepeș".
Menționată într-un document din 1502 sub numele de Cetatea Poenari, "cuibul de șoimi" de pe muntele Căprioara ocupa o poziție strategică pentru a rezista la atacurile externe.
Cetatea Poenari a avut un rol crucial în istoria apărării țării împotriva inamicilor, servind ca refugiu în timpul perioadelor dificile și fiind adesea folosită pentru a proteja vistieria națiunii.
Începând cu decadelile finale ale secolului al XVI-lea, importanța Cetății Poenari scade, iar aceasta este lăsată în paragină, cu zidurile sale prăbușindu-se treptat în fiecare an. Cu toate acestea, imensitatea construcției previne prăbușirea totală a fortăreței sub influența trecerii timpului.
Configurația Cetății Poenari era una poligonală neregulată, evoluând în jurul unui nucleu reprezentat de un turn înalt și rotund, susținut de un contrafort solid, care veghea asupra văii. Acest turn pare să dateze din secolele XIII-XIV. Accesul principal în fortificație se realiza printr-o poartă întărită, amplasată la stânga turnului și apărată în față de un șanț, peste care putea fi coborât un pod mobil, element indispensabil în construcția oricărei cetăți medievale. Alte turnuri, de asemenea rotunde, dar mai mici decât cel principal, erau construite, două la capete și al treilea în partea de sud, cea mai lungă secțiune a clădirii.
Zidurile de incintă, cu grosimea de trei-patru metri, erau edificate din piatră și acoperite cu cărămidă în partea superioară. Pentru a menține legătura cu exteriorul și în timpul asediilor, în cadrul cetății a fost săpat un puț adânc, conectat printr-un tunel care străpungea stânca; intrarea acestui tunel se găsea la baza muntelui, într-un punct denumit de localnici "La pivniță".
În anul 1967, ruinele cetății au fost consolidate, păstrându-se aspectul original al acesteia.
Mai departe, șoseaua străbate peisaje de o frumusețe notabilă, platforme create prin explozii în cariere, stânci verticale ale căror vârfuri nu pot fi zărite, viaducte elegante aruncate curajos peste văi și prăpăstii, păduri abundente, patru tuneluri săpate în stâncă, și altele.
Sursa: București-Sibiu (Ministerul Turismului, 1977)
