Lăcașul de cult a fost ridicat în perioada cuprinsă între anii 1898 și 1907. Se află situat în centrul istoric al orașului Constanța, pe strada Maior Gheorghe Șonțu, la numărul 7. Biserica păstrează trăsăturile specifice arhitecturii românești, fiind împodobită cu inscripții chirilice și picturi realizate în tehnica frescei. Pictura a fost realizată de Ioanid Bătrânul, Mihail Fordea și Florin Vlad, toți proveniți din București. Comunitatea bulgară din Constanța a depus eforturi susținute și îndelungate pentru a construi o biserică în vechiul cartier bulgăresc al orașului. Inițiativa i-a aparținut liderului comunității, Ivanciu Hagi Stoian, care i-a convins pe membrii mai înstăriți ai comunității, dar și pe ceilalți, să achiziționeze un teren în cartier, unde până atunci foloseau un fost depozit pe post de loc de rugăciune.
De aici au pornit demersurile către Primăria Constanța, care nu a avut obiecții, și către Ministerul Cultelor, condus la acea vreme de Take Ionescu. Acesta și-a declarat sprijinul, dar a menționat în anul 1895 că aprobările necesare trebuie obținute de la Episcopia Dunării de Jos, cu sediul la Galați. Au fost trimise delegații la București, la Sofia, unde s-au întâlnit cu deputați și chiar cu prințul Ferdinand, iar în planuri se afla chiar o solicitare de sprijin din partea țarului Rusiei, Nicolae al II-lea. Eforturile lor susținute s-au concretizat în octombrie 1898, când primarul Constanței de atunci, Eugen Schina, a emis autorizația de construcție pentru biserica bulgarilor, cu hramul „Sfântul Nicolae”, pe strada Maior Gheorghe Șonțu.
Lucrările de construcție s-au desfășurat pe o durată de aproape zece ani, iar în anul 1907 biserica a fost sfințită. De-a lungul timpului, lăcașul a trecut prin diferite perioade. În timpul ocupației bulgare din Primul Război Mondial, între anii 1916 și 1918, biserica a fost cruțată de jafuri și distrugeri, în vreme ce în jurul ei astfel de fapte deveniseră frecvente. Ulterior, Tratatul de la Craiova, semnat pe 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, care reglementa soarta județelor Durostor și Caliacra, prevedea inclusiv schimburi de populație. În urma acestui acord, comunitatea bulgară din Constanța a părăsit orașul.
Biserica bulgară a rămas atunci fără enoriași. În anul următor, 1941, în timpul bombardamentelor sovietice, catedrala episcopală din Constanța a fost afectată, iar mica biserică „Sfântul Nicolae” a devenit, pentru o perioadă de câțiva ani, catedrală a orașului. De asemenea, același lăcaș a fost folosit timp de un sfert de secol, între 1961 și 1987, ca refugiu spiritual și loc de rugăciune de către un mic grup de germani dobrogeni de confesiune lutherană. În acea perioadă, slujbele ortodoxe se oficiau doar cu ocazia hramului din 6 decembrie. Abia în anul 1987, biserica a fost redată comunității ortodoxe din Constanța.
Sursa: heritageconstanta.com
