Menționată documentar din anul 1431, vechiul lăcaş de lemn a fost reconstruit din temelii în zilele domniei lui Radu cel Mare şi ale fratelui său Vlad cel Tânăr (Vlăduț) între anii 1499-1501 și 1510-1512, numărându-se printre cele mai valoroase realizări arhitectonice religioase ale epocii.
A fost zugrăvită între anii 1514-1515 de vestitul zugrav Dobromir din Târgovişte, ajutat de Jitian şi Stanciu.
Suferind jaful trupelor lui Gabriel Bathory, în ianuarie 1611, și stricăciunile provocate de trupele generalului imperial Heissler în 1689, a fost reparată în 1713 și rezugrăvită de marele meşter al lui Constantin Brâncoveanu, Constantin, ajutat de Preda, Nicolae și Radu.
Între anii 1845-1853 s-au desfăşurat ample lucrări de restaurare a bisericii şi de refacere a chiliilor inițiate de domnitorul Gheorghe Bibescu, biserica fiind repictată atunci de pictorul A. Derigny.
Între anii 1912-1940, aici a funcționat Liceul Militar Nicolae Filipescu, care s-a mutat la Breaza în urma cutremurului devastator din 1940.
Toate clădirile care împrejmuiesc astăzi Biserica au fost refăcute din temelie între anii 1953-1958, prin grija Părintelui Patriarh Justinian, iar biserica este singura clădire păstrată din vechiul ansamblu monastic.
Actuala pictură din biserică este nouă, realizată de pictorul Arhimandrit Sofian Boghiu. În pronaosul bisericii, devenit gropniță domnească încă din anul 1456, se află mormintele voievozilor din Târgovişte: Vladislav al II-lea, Radu cel Mare şi sora sa Caplea, Vlad cel Tânăr, Vlad Înecatul, Pătraşcu cel Bun, Mihai Movilă (domn al Moldovei, mort la Târgovişte) şi Radu Bădica.
În acest sfânt locaş, unde s-a încheiat, în 1598, alianța antiotomană, şi-a găsit odihna şi scumpa relicvă a istoriei noastre, fruntea îndrăzneață a întregitorului de Neam şi de Ţară: MIHAI VITEAZUL. În semn de omagiu adus ctitorilor de cultură şi de țară - Radu cel Mare şi Mihai Viteazul, s-au realizat între anii 1912-1913, din inițiativa Ligii Culturale, sarcofagele din marmură albă aflate de o parte și de alta a pronaosului, operă în stil bizantin a sculptorului Franz Storck.
Adăpostind teascul primelor tipărituri de pe teritoriul românesc, realizate de călugărul Macarie: Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Evangheliarul (1512), Mănăstirea Dealu s-a afirmat și ca primul centru artistic de xilogravură şi miniatură al țării.
Monumentul se remarcă printr-o notă de puternică originalitate în raport cu celelalte lăcaşuri aparținând acestui tip constructiv. Echilibrul volumelor, zveltețea și sobrietatea clasică a liniilor îi imprimă un aer de eleganță, o perfectă armonie a proporțiilor. În prezent este mănăstire de măicuțe care împletesc rugăciunea cu munca.
Text preluat din istoricul mănăstirii afișat la intrare.
//
Iesind din Târgoviște către Sinaia; după aproximativ 3 km, vei remarca în dreapta silueta plină de enigmă a mănăstirii Dealu. Pe terasele din stânga râului Ialomița, printre livezi și vii, se desfășoară drumul care ajunge pe un platou unde, în 1499, meșterii lui Radu cel Mare au început construcția mănăstirii, finalizată în 1501. Pictura interioară, realizată în 1515 de meșterii autohtoni Dobromir, Jitian și Stanciu, este executată "cu vopsele și cu aur". Dobromir a pictat și biserica de la Curtea de Argeș, depășind în frumusețe biserica Dealu.
Edificiul, având plan triconic, este considerat una dintre cele mai valoroase realizări arhitectonice din Țara Românească. Introducerea a două turle mici pe o bază paralelipipedică comună, o soluție inovatoare pentru pronaos folosită pentru prima dată de meșterii autohtoni, conferă o notă de originalitate. Este singurul monument din Țara Românească cu fațade complet placate cu piatră fățuită și profilată, marcând apariția brâului pe fațadă în această regiune. Stemele turnului-clopotniță de la Dealu, împreună cu portalele bisericilor Crețulescu din Târgoviște și Sf. Gheorghe din Câmpulung, reprezintă exemplare unice ale stilului gotic târziu în arhitectura muntenescă a vremii.
O trăsătură distinctivă constă în varietatea materialelor utilizate pentru ornamentarea exterioară. Plăcile de pe părțile sudice ale fațadelor, cadranele din jurul ușilor și ferestrelor sunt realizate din marmură albă.
În decursul anilor, monumentul a trecut prin numeroase restaurări. Între 1953-1956, întregul ansamblu a fost refăcut ca un monument de artă feudală reprezentativ pentru secolele XV-XVI, adăugându-i-se în acest proces toate anexele.
Mănăstirea Dealu găzduiește mormintele lui Radu cel Mare, precum și ale altor domnitori care i-au succedat. Într-un sarcofag, capul lui Mihai Viteazul este păstrat, fiind retezat pe Câmpia Turzii. Radu Buzescu, un cunoscut călător al vremii, a plasat o piatră pe acest mormânt, pe care este săpat epitafuI "Aici zace cinstitul și răposatul cap al creștinului Mihail, marele voievod care a fost domn al Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei".
Capul său, acel cap mândru și înfricoșător, a fost furat de o femeie și de un credincios al voievodului pentru a afla locul de înmormântare lângă rămășițele părintelui său, la Mănăstirea din Deal, deasupra Târgoviștei.
De atunci, mortul de la Turda nu poate găsi odihnă.
Așa cum Carol cel Mare era invocat pentru liniște și ordine, Frederic Barbă Roșie pentru fapte de vitejie, iar Matias Craiul și regele Eduard al Angliei pentru dreptate, Heliade străbunul era legat de eforturile noastre pentru dezrobirea neamului. Lumina biruinței sale strălucea într-un trecut îndepărtat, proiectându-se către un viitor tot mai apropiat pentru noi, generație după generație (N. Iorga).
Mănăstirea Dealu, înființată în timpul domniei lui Radu cel Mare, nu doar că a fost un centru religios, ci și cultural. Aici, sub domnia lui, s-a inaugurat o tipografie care a adus "Liturghierul lui Macarie" în 1508.
Începând din 1583, aici s-a desfășurat copierea cărților, iar sub Matei Basarab a fost instalată a doua tipografie.
În 1598, Mihai Viteazul a desfășurat tratative la Mănăstirea Dealu cu comisari imperiali. În secolele XVIII-XIX, mănăstirea a servit drept închisoare pentru cei pedepsiți de domnie. În timpul războiului pentru independență, a fost folosită ca lagăr pentru prizonierii turci. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a funcționat școala divizionară de ofițeri, iar din 1902, școala copiilor de trupă. În 1912, odată cu înființarea liceului militar "Nicolae Filipescu", au fost ridicate noi construcții și s-au renovat clădirile existente.
Sursa: București-Brașov pe variante (Ministerul Turismului, 1976)
